O, printre pomii
care încă nu au înverzit,
pândiți, în starea lor, de frigul prezent,
o pasăre își face veacul,
trudind și ea la realitatea clipei,
cu o bătaie, în plus, de aripi.
Cuișoarele pătrund mai adânc în uluci,
vine în chiserul ager,
mânuit de gospodari,
vibrația de la zborul,
deșteptat în văzduh, de foamea păsării
în grații, la rându-i, cuprinsă în brațe de propriu-i elan
și dusă peste arii…
Am legat de piciorușele ei o privire și eu,
ca să o aduc peste pământul bătut, în februarie,
de parii mucenicilor.
O, văpăile – cum se aud urcând!
La o aruncătură de băț,
a stat, o iarnă întreagă, precum lava,
un coș de lumini,
veghind la rădăcinile pomilor, să nu înghețe.
Pasărea se întoarce la cuib, în seară,
aducându-mi, din depărtare,
priveliștea de mai sus, înscrisă în creierul ei abil,
ca pe mucava, tușa creionului chimic.
Bucuria de a mă uita în curțile oamenilor
s-a topit, odată cu zăpada.