Totdeauna, în sat,
m-a încântat noaptea de vară. 
Așezat pe scaunul de aluminiu, 
cu pânză de husă, 
mă uitam la pomii în care nicio frunză 
nu fremăta 
și la umilele găini urcând, 
una câte una, 
pe ramurile prunului.
Acolo, tata proptise, de trunchiul bătrân,
scări ușoare de nuiele.

Când vedeam frunzele cum stau 
atât de țepene în creangă, 
mă gândeam la pastelul de vară 
al lui I. H. Rădulescu și mă uimeam 
de cât de mare dreptate avea poetul!
În aer, nimic nu se mișca, 
doar sufletul în oameni mai palpita.